Interviu cu Roxana Lăpădat, Director Artistic – Laborator Teatral ARCUB
Într-un hotel, trecem de obicei pe lângă uși închise, fără să știm ce povești se află dincolo de ele. La CARO, „Hôtel des poèmes” ne invită să le deschidem. Un ghid misterios ne conduce pe culoare și prin trei camere în care întâlnim personaje, timpuri și povești de iubire. Actorii sunt la câțiva pași, iar prezența noastră devine parte din experiență.
După seria de reprezentații din 2023, spectacolul de teatru imersiv creat de Iris Spiridon a revenit la CARO în octombrie și noiembrie anul acesta, cu o nouă serie de întâlniri cu publicul. Programul reprezentațiilor și biletele sunt disponibile pe iaBilet.
Am stat de vorbă cu Roxana Lăpădat, Director Artistic al Laboratorului Teatral ARCUB, despre legătura dintre spectacol și povestea hotelului, despre apropierea dintre actori și public și despre libertatea de a descoperi un spectacol fără să știi dinainte ce te așteaptă.
Ce este „Hôtel des poèmes” și cum se desfășoară o vizită la acest spectacol?
„Hôtel des poèmes” este un spectacol de teatru imersiv, o călătorie aproape labirintică prin trei camere de hotel, pe culoare și prin spații pe care spectatorii le descoperă treptat, însoțiți de un ghid misterios. În spatele fiecărei uși se ascunde o altă poveste, o altă lume, un alt timp. Întâlnim personaje inspirate de personalități culturale, dar și povești care ne vorbesc despre iubire, despre fragilitatea ei, despre ceea ce ne apropie și ceea ce ne desparte, despre ce și cât suntem dispuși să facem pentru a o păstra.
Este un spectacol în care granițele dintre realitate și ficțiune, dintre trecut și prezent devin tot mai fragile, iar spectatorii nu privesc poveștile de la distanță, ci pătrund, pentru câteva clipe, în intimitatea lor. E o experiență teatrală care se construiește din întâlniri neașteptate și din întrebări care, poate, ne însoțesc și după ce părăsim hotelul.
Cum a apărut ideea „Hôtel des poèmes” și ce v-a atras la posibilitatea de a face teatru în camere de hotel?
Ideea spectacolului a pornit, în primul rând, de la universul artistic atât de special al lui Iris Spiridon și de la experiența ei de a crea spectacole în spații neconvenționale, în clădiri cu istorii și identități aparte, pe care reușește să le transforme în adevărate universuri teatrale. Ne-a atras această posibilitate de a transforma un spațiu care nu a fost gândit pentru teatru într-un univers ficțional, în care realitatea și imaginația ajung să se întrepătrundă.
În același timp, este o direcție care ne-a interesat întotdeauna la Teatrelli și pe care o continuăm astăzi în cadrul Laboratorului Teatral ARCUB: să schimbăm perspectiva spectatorului asupra experienței teatrale, să-l invităm să devină parte a poveștii, să exploreze, să descopere și să participe din ipostaze diferite, dincolo de rolul obișnuit de privitor.
Prima etapă de lucru a spectacolului a avut loc în iunie 2023, în cadrul Teatrelli, în contextul celebrării a 30 de ani de la aderarea României la Organizația Internațională a Francofoniei.
De ce CARO? Ce ați găsit aici și ați simțit că poate deveni parte din poveste?
Nu a fost prima noastră colaborare cu Hotel CARO. În perioada pandemiei, când teatrele erau închise, am prezentat un spectacol în parteneriat, pe terasa CARO Cultura, și – mai ales în acea perioadă marcată de atâta nesiguranță – a fost o întâlnire foarte frumoasă și plină de speranță. Ulterior, prima etapă de lucru la „Hôtel des poèmes”, conceput în cadrul seriei noastre de spectacole work in progress, a avut loc în cadrul Anualei de Artă și Știință NEO ART CONNECT, al cărei program s-a desfășurat și la CARO Cultura.
Așa am ajuns să reluăm dialogul cu Camelia Mihăilescu, care ne-a povestit la acel moment cum a apărut ideea de a construi un hotel în acest loc și cum s-a dezvoltat și transformat CARO de-a lungul timpului. Povestea ne-a fascinat, atât pe Iris, cât și pe mine, și ne-a făcut să privim altfel spațiile hotelului, să descoperim, dincolo de funcționalitatea lor, urmele unor istorii, ale unor vieți și întâmplări.
Unele mici detalii, poate nu direct recognoscibile pentru spectatori, și-au găsit chiar locul în textul scris de Iris. Cred că tocmai aici se află frumusețea acestei întâlniri: hotelul nu este doar spațiul care găzduiește spectacolul, ci devine parte din universul său, un loc în care poveștile reale și cele imaginare încep să se întrepătrundă.
Într-o cameră de hotel, actorii sunt foarte aproape și nu ne mai putem „ascunde” în întunericul sălii. Cum reacționează oamenii la această apropiere? Trebuie să fie pregătiți și să intre în joc?
E foarte interesant de urmărit felul în care spectatorii își găsesc locul în acest univers. În prima cameră există, de obicei, o anumită timiditate, o ușoară stângăcie în raport cu spațiul și cu apropierea de actori. Apoi, pe măsură ce înaintează dintr-o cameră în alta, devin tot mai familiari cu această experiență. Își găsesc locul pe pernele de pe jos, pe canapele sau pe scaunele disponibile, cu tot mai multă naturalețe și, uneori, chiar cu o anumită îndrăzneală.
Nu trebuie neapărat să intre în joc, dar cred că, într-un fel, devin parte din el prin simpla lor prezență. Iar pentru noi este minunat să le observăm reacțiile, atât de diferite și de spontane: surpriză, zâmbete, uneori lacrimi. Tocmai această apropiere creează o formă de intimitate și de complicitate între actori și spectatori, care ar fi greu de imaginat într-o sală de teatru convențională.
Ce i-ai spune cuiva care este curios să vină, dar se întreabă dacă trebuie să fi citit Rimbaud sau Anaïs Nin ca să se bucure de spectacol?
Nu, în niciun caz. Iris a integrat în text numeroase referințe literare, unele ușor de recunoscut, altele poate mai puțin evidente. Sigur că familiaritatea cu operele acestor scriitori și scriitoare poate oferi o altă perspectivă asupra poveștilor, dar nu este nicidecum o condiție pentru a te bucura pe deplin de spectacol.
„Hôtel des poèmes” este, înainte de toate, o experiență teatrală care poate fi trăită independent de aceste cunoștințe. Și, evident, ne-ar bucura foarte mult dacă spectacolul ar trezi și curiozitatea celor care nu i-au citit încă pe Rimbaud sau Anaïs Nin de a-i descoperi și prin scrierile lor.
Prima întâlnire cu publicul a fost la CARO, în 2023. Cum se vede asta în etapa de acum?
Acesta este, de fapt, unul dintre lucrurile care ne interesează cel mai mult în modul de lucru pe care l-am dezvoltat la Teatrelli pentru spectacolele work in progress. Prima etapă ne oferă posibilitatea de a descoperi, inclusiv prin întâlnirea cu publicul, ce funcționează foarte bine, ce funcționează mai puțin și unde simțim că mai este nevoie de modificări. Iar cea de-a doua etapă creează tocmai acest spațiu de reflecție și de experiment, în care putem ajusta, regândi sau transforma anumite momente, astfel încât spectacolul să capete mai multă fluiditate și coerență.
Suntem foarte curioși cum vor percepe aceste modificări spectatorii care au văzut și prima etapă – și am zărit deja câteva persoane care au revenit. Ne interesează în ce măsură vor recunoaște modificările sau dacă spectacolul va curge atât de firesc, încât ele vor deveni imperceptibile. Cred că și în asta constă frumusețea acestui mod de lucru: spectacolul nu este privit ca un produs încheiat, ci ca un organism viu, care continuă să se transforme.
Fără să dezvălui prea mult: ce detaliu ai invita spectatorii să observe, unul pe lângă care ar putea trece ușor?
Tocmai asta aș evita să le recomand spectatorilor – să fie atenți la anumite detalii. I-aș invita mai degrabă să se lase purtați de povești, de întâlnirile cu personajele și de atmosfera locului, să trăiască pe deplin această experiență imersivă și să-și găsească firesc locul în fiecare spațiu pe care îl descoperă, ca și cum ar fi nu doar dreptul, ci și menirea lor să fie parte din poveste. Să simtă, cu fiecare pas făcut alături de ghidul spectacolului, că povestea le aparține și lor și, mai ales, să se bucure de experiență în ansamblul ei.
Ce loc pot avea hotelurile în viața culturală a Bucureștiului, dincolo de rolul lor de gazdă?
Un hotel este, de cele mai multe ori, unul dintre primele locuri prin care un turist descoperă un oraș. În același timp, hotelurile au pentru mine ceva misterios, o anumită fascinație. Sunt locuri în care nimeni nu te cunoaște, în care poți fi, pentru câteva zile, oricine îți dorești să fii. Iar camerele de hotel mai au ceva paradoxal: sunt spații neutre, impersonale, prin care trec nenumărați oaspeți, dar care devin, pentru fiecare dintre ei, locuri de intimitate, de retragere, departe de privirile celorlalți.
Fiecare cameră adună, în timp, fragmente din viețile celor care au locuit-o, povești, întâlniri, despărțiri, lucruri care rămân nevăzute pentru cei care vin după ei. Cred că tocmai această acumulare de intimități trecătoare face hotelurile atât de fascinante și le oferă un potențial artistic aparte. Ele pot deveni nu doar gazde ale unor evenimente culturale, ci spații care inspiră și generează povești, în care experiența artistică se întâlnește cu istoria, reală sau imaginară, a locului.
